web analytics

Pagini

Talente și provocări

logo-1

După doi ani de colaborare sunt nevoit să iau o decizie drastică: mă retrag din Festivalul „Provocarea Talentelor”. Am așteptat destul timp, în van, un semn de la anumite persoane, apoi am analizat foarte atent argumentele pro și contra acestei decizii. Iar concluzia clară este că nu mai pot continua în modul de până acum. Și nu e vorba doar de bani – oricum primeam o nimica toată raportat la munca depusă – ci de comportamentul față de mine ca om. Cei în cauză știu la ce mă refer. Sper…

În acești doi ani am cunoscut copii pur și simplu excepționali. Ar fi prea mulți ca să-i enumăr pe toți, însă nu pot să nu menționez pe Miruna Meleșcanu, Daria Crețu, Olivia Alexandru, Mara Mătasa. Acești copii, din momentul în care i-am auzit prima oară, m-au lăsat „mască”. Am urmărit – și continui să o fac – evoluția lor. Dacă ei vor continua și vor urma o carieră în muzică, vor ajunge departe. Ei sunt adevăratele valori de mâine când, sper eu, românii își vor destupa mințile și vor ști să aprecieze talentul înnăscut și munca titanică pe care o depun actualii copii și nu „vedete” impuse cu anumite scopuri în emisiuni de o calitate cel puțin îndoielnică. Nu pupeze care spun „dai din fund, ai tot ce vrei”.

Am cunoscut, de asemeni, oameni de o reală valoare. Maestrul Marcel Iorga, doamna – și voi scrie cu majuscule – DOAMNA Inna Bobeică din Chișinău, organizatoarea Festivalului Internațional „Mărul de Aur”, Claudiu Bulete, Daniel Budeanu și ceilalți membri ai juriului, am întâlnit profesori dedicați, profesioniști în toată puterea cuvântului, oameni care știu într-adevăr cum să-i facă pe copii să descopere și să „scoată” pe scenă tot ce au mai bun în ei, la fel cum am văzut și atâția părinți care vor cu adevărat „să le fie copilul cu-o treaptă mai domn”. Și, la fel de adevărat: „Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn”…

Nu pot să nu revin la copii și să nu spun că de foarte multe ori am rămas profund impresionat de dăruirea cu care cântă, recită sau dansează cei mai mulți dintre ei. Din momentul în care intrau pe scenă și începea negativul, se „rupeau” de tot ce era în jur. Intrau ca în transă într-o lume a lor, o lume a notelor muzicale din care ne trimiteau nouă o mare parte a sufletului lor pur, de copil. Îi simțeam. Mă înfiorau, mă treceau toate sudorile. Recunosc faptul că de multe ori filmam și mă „ascundeam” după cameră fiindcă îmi curgeau lacrimile și tremuram. Cel puțin când a cântat Miruna „Je t’aime” recunosc deschis că am plâns. Pur și simplu am plâns! Pe ditamai scena vedeam o mogâldeață și parcă mintea mea nu putea să înțeleagă de unde iese atâta voce!

Dintotdeauna am iubit lumea muzicii și a spectacolului. Am crescut în mediul artistic, chiar am activat și eu o perioadă, însă am fost nevoit să abandonez din motive pur medicale. Dar inima mea a rămas acolo, pe scenă. Iar dacă eu nu am putut continua, am încercat să ajut pe alții măcar prin prisma domeniului în care lucrez. Pentru membrii juriului, pentru profesori și părinți și chiar pentru copii nu sunt decât „ăla care filmează”. Dar ei nu au de unde ști că mulți dintre ei „mi s-au lipit de suflet”, că vocile unora dintre ei „mi s-au tatuat pe creier”, că eu îi consider ca făcând parte din familia mea, că oricând pot apela la mine ca la un prieten, fără nici o reținere.

Am început să filmez la acest festival pentru o sumă, aș putea spune, modică. Cei care m-au contactat de-a lungul timpului pentru vreo filmare știu deja: nu îmi place să mă târguiesc și nici nu am pretenții. Nu sunt absurd, nu vreau să iau pielea de pe om, dar nici să fiu luat de fraier. Iar din câte mi-am dat seama, acele persoane au fost mulțumite. Am venit la început cu o singură cameră. Apoi m-am gândit să fac totul ceva mai bine și am venit cu două camere. Cu alte cuvinte, mi-am dat singur de lucru în plus: captează în calculator de două ori mai mult, sincronizează sunetul cu imaginea de pe două surse, decupează-le în așa fel încât tranzițiile să fie la ritmul melodiei, stai nopți întregi cu ochii în monitor pentru ca toate astea să iasă bine, cară de unul singur două camere, doi trepiezi, cabluri și altele. Iar toate astea nu-s deloc ușoare. De multe ori aveam nevoie de câteva zile pentru a-mi reveni. Și, poate cel mai important, nu am cerut absolut nimic în plus. Mi-am asumat toate acestea pentru că am văzut foarte mulți copii care merită ce e mai bun. Și am încercat, singur, să fac totul cât am putut de bine iar copiii, părinții și profesorii să fie mulțumiți.

Am primit aprecieri de la câțiva părinți și profesori. Le-am mulțumit și le mulțumesc și acum. Nu pot uita cum un anume părinte mi-a spus că nu înțelege cum pot eu rezista stând ore întregi în picioare, cu camera pe umăr și cu urechile în boxe. Bineînțeles, nu i-am mai spus și care era starea mea timp de câteva zile după… Dar mă bucur că prin ceea ce am făcut poate am contribuit cu o infimă parte la succesul unor copii. Poate că filmările mele au fost arătate undeva, la vreo preselecție, și le-au fost de folos măcar din acest punct de vedere. M-aș simți cu inima împăcată.

EURO Tv avea în grila de programe emisiunea „Lala Play” de care nu se mai ocupa nimeni de mult timp. Când am (re)venit eu plecaseră deja mulți de la acest post tv, inclusiv persoana care realiza această emisiune. Astfel că m-am oferit să mă ocup eu tocmai pentru a promova copiii și Festivalul. Mai bine de un an și jumătate în fiecare sâmbătă dimineață și seara în reluare acești copii erau pe micul ecran. La fel, nu am făcut pretenții, nu am cerut nimic în plus de la nimeni deși mă înhămasem la încă o treabă când aș fi putut să stau bine-mersi acasă fără să am bătăi de cap, sau să ies liniștit cu familia la o plimbare.

La îndemnul cuiva a urcat și fiica mea pe această scenă. Nu am avut nici o pretenție. A fost o încercare, să vedem dacă îi place și are „chemare”. S-a lămurit. Nu are. A renunțat deja, o să încerce alte domenii.

Scriu aceste rânduri pe acest site care a fost la un pas de dispariție. Timp de aproape 5 ani am publicat aici articole și poezii proprii. Culmea este că încă mai sunt destui vizitatori zilnici, deși în ultimul an am publicat doar sporadic. Este ca încă un copil de-al meu. L-am crescut, l-am dezvoltat, am sperat să continui. Și a fost cât pe ce să-l pierd. Viața este tot mai scumpă, banii tot mai pe sponci. Am așteptat puținul acela pe care trebuia să-l primesc și care s-a tot amânat. Puținul acela pe care mă bazam pentru a achita supraviețuirea acestui „copil”. Apropiindu-se termenul limită și văzând că nu am nici o șansă, prin articolul Despărțire i-am îndemnat pe Facebook pe cei care au apreciat articole sau poezii să și le copie sau să și le salveze. Însă acest îndemn a fost și un apropo… „subtil” pentru o anumită persoană. M-am gândit că dacă fac acest apel va înțelege și îl voi salva măcar în al 12-lea ceas. Ți-ai găsit… A distribuit postarea mea și a scris ceva la modul „hai că sunteți destui care aveți bani, ajutați-l”. Mulțumesc… Și totuși cineva m-a salvat. În ultima zi! În ultima clipă! Cineva care a văzut apelul meu, o persoană pe care nu o cunosc și nici măcar nu știu din ce oraș provine! Un OM. „Restul e tăcere”…

În ultimele două săptămâni am fost sunat, contactat pe messenger, am primit sms, s-a încercat să se ia legătura cu ceilalți din familie. Pur și simplu nu am vrut să răspund. Și nici nu voi răspunde. Poate ceilalți… Eu nu. Întrebarea era „Ești supărat pe mine?” Pot răspunde aici persoanei respective: nu, nu sunt supărat pe tine, ci pe mine însumi. Pentru faptul că oricât am încercat nu am putut să mă schimb, să fiu mai al dracu’ și mai „șmecher”, să „bat afis-la-multi-anicu pumnu-n masă”, să nu mă mai las călcat în picioare, să nu se mai confunde bunătatea mea cu prostia, să nu mai las nimic de la mine, „să nu mai înțeleg” pe alții, să nu mai fiu eu fraierul de pe spinarea căruia să câștige întotdeauna alții. Am pus prea mult suflet în ce am făcut până acum. Și…? Există o vorbă românească, din popor, apropo de facerea de bine… Iată, ca și anul trecut și acum doi ani, se anunță Ediția „La mulți ani Alexandra!” Îi urez și eu încă de pe acum La Mulți Ani, multă sănătate și succes. Tocmai a avut loc ediția „La mulți ani Marcel Iorga!” Personal am tot respectul pentru maestrul Iorga. I-am urat și îi urez din nou La Mulți Ani, să aibă sănătate și inspirație și să ne mai încânte mult timp prin compozițiile sale.marcel-iorga Ziua mea a fost cu o săptămână înaintea lui. Mi s-au făcut urări pe Facebook. Atât. Însă mi-ar fi plăcut să aud la festival, așa cum am auzit pentru unele persoane la alte ediții un „La mulți ani și ție băi fraiere, ăla care filmezi și mulțumim”. Atât. Nu vreau tort, nu vreau diplomă, nu vreau medalie, nu vreau să fiu ridicat în slăvi, nu vreau nimic. Un infim semn că apreciază cineva și munca mea mi-ar fi fost de ajuns. Mi-ar fi dat un imbold de a merge mai departe. Trei cuvinte simple mi-ar fi adus o mică bucurie. Dar nu. Nimic. Pe Facebook deja au început să fie postate filmările pe care le-am terminat de montat azi-noapte. Sunt etichetate câte 10-15 persoane. Eu… Eu nu exist. Măcar așa, ca nume… Ca unul care a făcut și el cumva posibilă acea postare. În definitiv cine-s eu să am pretenții la o vorbă bună? Un nimenea-n drum. Unul de care te folosești când ai nevoie iar când nu, îl pui la naftalină pentru data viitoare. Un prost care stă ore întregi cocostârc cu camera, care-și obosește ochii nopți întregi în fața monitorului pentru a monta niște videoclipuri de pe urma cărora se alege cu praf în ochi iar alții primesc… Și nu mă refer la copii și profesori…

Cum am spus mai sus, am făcut totul din inimă. M-am legat sufletește de unii copii, părinți, profesori – majoritatea habar nu au cât îi stimez – și îmi este enorm de greu să mă despart de ei. Dar din păcate nu am de ales. Am așteptat destul, am observat multe, am suportat multe, dar am și eu o limită. Nu suport „mânăriile”, nu suport târguiala și nici favoritismele. Nu sunt nici oportunist. Sunt… „Un simplu OM”. Care a ajuns la limita răbdării. Orice soluție care se va găsi acum se putea găsi până la a se ajunge la situația actuală. Trebuia doar să se vrea acest lucru. Este o vorbă care spune „Dă-i omului să mănânce atunci când îi este foame. Degeaba te mai duci tu după ce l-a hrănit altul”… Acum e tardiv. Nu mai are rost. Prea multă… provocare. Și prea multe provocări. Mă retrag cu fruntea sus. Consider că mi-am făcut datoria la acest Festival. Și datoriile…

Câtă dreptate avea Ion Băieșu când a spus „A fi OM e lucru mare”…

Vă urez tuturor mult succes în continuare. Copiii – să ajungeți acolo unde meritați, „în vârful cel mai vârf” cum spunea John Lennon, părinții și profesorii – ocupați-vă de ei, îndrumați-i. Sunt copii pur și simplu excepționali. Nu putem noi să le oferim cât merită ei. Iar juriul – fiți cât mai exigenți. Cu cât mai exigenți veți fi, cu atât le va fi mai de ajutor lor, copiilor, indiferent de nemulțumirile unora care se vor simți nedreptățiți. Va veni ziua când vă vor spune chiar ei că ați avut dreptate.

Cu inima grea mă despart de atâția oameni absolut minunați, însă asta nu înseamnă că voi rupe orice legătură. Cei care consideră că îi pot ajuta prin ceea ce fac, îi rog să nu ezite să mă contacteze.

Dacă sunt persoane care au nevoie de filmări mai vechi la fel, mă pot contacta. Eu dețin în arhiva personală următoarele ediții:

2014:

09 septembrie
26 octombrie
16 Noiembrie

2015:

17 ianuarie
24 mai
01 August
03 octombrie
25 octombrie
22 noiembrie
19 decembrie
20 decembrie

2016:

31 ianuarie
20 martie
15 mai
19 iunie
25 septembrie
23 octombrie