web analytics

Pagini

Puterea lumii în lumea puterii II

Marile războaie și adevărul din culisele lor I

1914 – declanșarea Primului Război Mondial. În 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran Serbiei, considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, în care au fost uciși Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, principesa cehă Sofia Chotek de Hohenberg.

     

Cine era asasinul? Un student de 19 ani, Gavrilo Princip, naționalist pro-sârb care făcea parte din organizația secretă „Mâna Neagră”. Ce era această organizație? „Mâna Neagră (în sârbă Crna Ruka), cunoscută oficial sub numele de „Unitate sau Moarte”, a fost o societate militară secretă fondată în Regatul Serbiei la 6 Septembrie 1901 de către colonelul Dragutin Dimitrijevic și alți membri ai armatei sârbe. S-a născut ca o ramură a grupului Narodna Odbrana, care dorea să unească toate popoarele slave din Europa într-o singură ţară. Acest lucru cerea separarea Serbiei de imperiul Austro-Ungar. Grupul a folosit propaganda anti-austriacă, a antrenat sabotori şi asasini pentru a distruge liderii politici din zonă. Însă nici la ora actuală nu se știe cu exactitate de unde aveau fonduri pentru antrenarea sau plata sabotorilor și a asasinilor. Nu există nimic concret, nici un document, ci doar speculații care ne duc cu gândul la cei „mai de sus”. La acei „ei”. Fiindcă războiul a durat mult și a costat extrem de mult. Ceea ce convenea de minune anumitor bancheri…

Deși a fost considerat ca fiind detonatorul direct al războiului, asasinatul nu a fost decât pretextul. Cauzele reale erau mult mai complexe: concurența economică, imperialismul și naționalismul, sistemul de alianțe, cursa înarmărilor, etc.

În statistici seci, războiul a durat 4 ani, 3 luni și 14 zile (28 Iulie 1914 – 11 Noiembrie 1918), costul total ridicându-se la aproximativ 186 de miliarde de dolari, iar numărul victimelor a fost mai mare de 37 de milioane de persoane. Militari, civili, copii, femei, tineri, bătrâni. Pentru ce? Prințul Maximilan von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie constituțională sau abolireaa ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp Scheidemann care, la 9 noiembrie 1918 a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

7 decembrie 1941 – atacul de la Pearl Harbor. Aviația japoneză atacă baza navală americană  Pearl Harbor din insula Oahu, Hawaii. Au murit 2.386 de americani, au fost scufundate 18 vase, 188 de avioane distruse, 159 avariate. Istoria oficială spune că americanii au fost luați prin surprindere, nefiind nepregătiți pentru un astfel de atac: dulapurile cu muniție erau încuiate, avioanele erau parcate aripă lângă aripă în aer liber (împotriva sabotajului),  tunurile erau neechipate, etc. Iar cel mai „curios” este faptul că toate navele erau dispuse în golf contrar tuturor regulilor atât pe timp de pace cât, mai ales, pe timp de război. Într-adevăr, America nu era în război la momentul respectiv, însă în Pacific se duceau lupte. Deci era de așteptat să se fi luat măsuri de siguranță.

          

Dar a fost atacul de la Pearl Harbor cu adevărat o surpriză?

Se pare că preşedintele Franklin D. Roosevelt ştia că se plănuieşte un atac şi a ţinut secretă această informaţie, pentru a-şi impune politica de implicare în război. Roosevelt voia ca SUA să se angajeze în războiul din Europa de Vest, dar era blocat de opinia publică fiindcă aceasta era în proporţie de 88% împotriva intrării în război alături de Aliaţi. Mai mult, în timpul campaniei de dinaintea realegerii sale, el făcuse o promisiune: „Am spus-o şi înainte şi o voi spune din nou şi din nou şi din nou: băieţii voştri nu vor fi trimişi în nici un război străin“. Și totuși… Nu se poate spune că Roosevelt nu a făcut totul pentru a-i provoca pe japonezi. Pe 25 iulie 1941, toate proprietățile japoneze din Statele Unite au fost înghețate iar banii din conturile cetățenilor niponi blocați în bănci. Relațiile dintre cele două țări se deteriorau treptat și Roosevelt a avansat, în cadrul negocierilor dintre părți, niște propuneri imposibil de acceptat pentru japonezi, tocmai în ideea că aceștia le vor respinge. Mai mult, n jurnalul său de război, secretarul de război Henry Stimson scria pe 16 octombrie 1941: “Ne confruntăm cu situaţia delicată a unei manevre diplomatice care să asigure ca Japonia să pară vinovată şi să facă primul pas greşit – un pas vizibil”. O lună mai târziu scria: “Întrebarea este cum să-i facem să tragă ei primul foc de armă”. Deci se căuta o cale de a crea problema. Drept dovadă suplimentară, toate transporturile comerciale din partea de vest a Oceanului Pacific au fost întrerupte în ziua atacului, probabil pentru a împiedica localizarea flotei japoneze, ceea ce ar fi dus la alarmarea trupelor şi ar fi distrus astfel planul atent gândit al lui Roosevelt. Fiindcă, odată ce avea loc atacul asupra Pearl Harbor, publicul din SUA avea să ceară o ripostă imediată şi drastică.

Comisia care a anchetat atacurile a fost alcătuită din amici de-ai lui Roosevelt care îi erau loiali şi care au decis că atacurile fuseseră cauzate de abandonarea postului de comandă de către comandanţii din Hawaii; aceiaşi comandanţi cărora administraţia de la Washington refuzase să le împărtăşească informaţii secrete. Imediat a apărut și reacția. Acum, când furia publicului era îndreptată asupra lor şi asupra Japoniei, adevăraţii vinovaţi aveau cale liberă pentru a-şi continua planul de război, până nu demult foarte nepopular.

Restul se știe. Americanii au venit cu soluția: participarea la război. Iar de la „incidentul” din Hawaii aceștia au ajuns imediat și în Europa, în nordul Africii și în Rusia. Drept „mari eliberatori”, pentru a-și impune stăpânirea peste jumătate de Europă.

Să mai amintim în treacăt că într-o scrisoare din 23 noembrie 1933, preşedintele pe atunci proaspăt ales Franklin D. Roosevelt îi scria principalului consilier al fostului preşedinte Woodrow Wilson, colonelul Edward House: „Adevărul adevărat este că, aşa cum ştim amândoi foarte bine, oligarhia financiară din marile oraşe a deţinut controlul asupra guvernului SUA încă de pe vremea administraţiei lui Andrew Jackson.” Roosevelt, care provine dintr-o familie de bancheri din New York din secolul 18, al cãrui unchi, Frederick, a fãcut parte din Consiliul Fondator al Rezervelor Federale, apăra interesele bancherilor internaţionali, şi avea tot interesul de a intra în război pentru că, după cum se știe, nimic nu este mai profitabil pentru bancherii internaţionali decât războiul.

          

1964 – Războiul din Vietnam. Declaraţia oficială de rãzboi a Statelor Unite cu Vietnamul în 1964 a fost precedată de un presupus incident privind atacarea a două distrugătoare americane de către bărcile poliţiei nord-vietnameze în Golful Tonkin. Acesta a rămas cunoscut sub denumirea de „Incidentul din Golful Tonkin”. Acest fapt izolat a fost pretextul ce a catalizat o desfăşurare masivă de trupe şi războiul sângeros ce a urmat. Există o problemã, totuşi. Atacul acesta nu a avut loc niciodată. Chiar crede cineva că bărcile vietnameze au atacat distrugătoare americane? Ca să nu mai vorbim de hilara declarație a președintelui Johnson, una dintre cele mai cretine încercări de manipulare:

„Din câte știu, Marina noastră trăgea după balene acolo”

Adică ăsta încearcă să ne facă să credem că Marina americană – o forță armată – pescuia balene în Golful Tonkin! Și pescuia balene cu distrugătoarele! Sau doar trăgeau în balene folosindu-le pe post de țintă?

A fost un eveniment complet înscenat pentru a avea motivul intrării Americii în război. Fostul Secretar al Apărării, Robert McNamara, a declarat câţiva ani mai târziu că Incidentul din Golful Tonkin a fost “o greşeală”, în timp ce mulţi membri din interior şi ofiţeri au ieşit la rampă, spunând că a fost o minciunã născocitã. Care odată cu începerea războiului a fost considerată, ca de obicei, o afacere.

În octombrie 1966, preşedintele Lyndon Johnson a ridicat restricţiile comerciale cu Blocul Sovietic ştiind foarte bine că rușii furnizau până la 80% din resursele de război ale Vietnamului de Nord. În consecinţă, familia Rockefeller a finanţat fabrici din Uniunea Sovieticã în care sovieticii fabricau echipament militar şi îl trimiteau în Vietnam. Finanţarea ambelor tabere în acest conflict este doar o faţetă a monedei. În 1985, Regulile de Luptã ale Vietnamului au fost date publicităţii. Acestea arătau, pe larg, ce le era permis trupelor americane să facă în rãzboi şi ce nu. Erau incluse lucruri absurde, cum ar fi: sistemele anti-aeriene nord-vietnameze să nu fie bombardate dacă nu sunt operaţionale, nici un duşman nu mai poate fi urmărit odată ce a trecut graniţa, în Laos sau în Cambodgia, şi cel mai relevant dintre toate – ţintele strategice de cea mai mare importanţă nu puteau fi atacate decât dacă iniţiativa venea de la înalţii oficiali militari. În afară de aceste limitãri de tot râsul, Vietnamul de Nord a fost şi informat de aceste restricţii şi, ca urmare, şi-a bazat toată strategia de luptă în funcţie de limitările forţelor americane. Acesta este şi motivul pentru care rãzboiul a durat atâta timp.

Şi concluzia de final: războiul din Vietnam nu a fost pornit pentru a fi câştigat, ci doar întreţinut. Bilanţul acestui rãzboi cuprinde 58.000 de americani şi 3 milioane de vietnamezi morţi. O „greșeală”, după spusele lui McNamara, pentru care au plătit peste 3 milioane de suflete!

1992 – Războiul din Iugoslavia. Presa corporatistă a scris mult despre tensiunile interetnice care au dus la declanşarea războiului din Iugoslavia, însă a trecut sub tăcere modul în care FMI şi Banca Mondială au contribuit la creşterea tensiunilor în rândul populaţiei.

Documente declasificate în 2000 arată că în 1984 Statele Unite au adoptat o directivă naţională de securitate, numită „Politica SUA faţă de Iugoslavia” (United States Policy Towards Yugoslavia). Aceasta propunea printre altele: „destabilizarea guvernului Iugoslaviei” şi realizarea în Europa de Est de „revoluţii tăcute”, prin care se urmărea „răsturnarea guvernelor şi partidelor comuniste, pentru  a înregimenta aceste ţări în economia de piaţă.”

          

La începutul anilor ‘80, Banca Mondială şi FMI prevăzuseră credite pentru Iugoslavia, „pentru a rezolva problemele economice din zonă”. Reforma a început încă din 1984 şi avea ca scop distrugerea sectorului industrial autohton. Primele efecte au fost o severă inflaţie, scăderea salariilor, creşterea preţurilor cu până la 2700 de procente,  falimente în lanţ, şomaj masiv.  Kosovo a devenit una din cele mai sărace regiuni din Iugoslavia.

În 1990, FMI şi Banca Mondială au lansat un nou „ajutor financiar” care a fost fatal pentru Iugoslavia.  Belgradul a fost obligat să suspende plăţile realizate din bugetul de stat pentru provincii, iar salariile s-au prăbuşit cu 41 de procente. Jumătate de million de muncitori au rămas fără slujbe. Populaţia sărăcită, fără a-şi putea asigura traiul de zi cu zi a fost aruncată în confuzie, iar frustrarea a ajuns la maxim. Sistemul bancar iugoslav a fost demontat de strategiile păguboase ale Băncii Mondiale. Pe fondul acestor tensiuni, Croaţia, Slovenia şi Macedonia şi-au cerut independenţa şi războiul civil a izbucnit în Croaţia.

Culmea culmilor: croații se luptă cu musulmanii la Mostar, musulmanii se luptă tot cu musulmanii la Bihaci, croații sunt aliații sârbilor împotriva musulmanilor de la Mostar, și tot croații sunt aliații musulmanilor în Tuzla! Haos total!

Aşa zisa „reconstrucţie economică” din Balcani şi „stabilizare” prin infuzie de capital străin a fost de fapt o mega-afacere, care aduce şi azi profituri de miliarde de dolari corporaţiilor multinaţionale, care au obţinut contracte în zonă, cu sprijinul armatei de ocupaţie.

Bombardarea de către NATO din martie 1999 s-a făcut sub pretextul opririi genocidului asupra poporului albanez, de către sârbi. Administrația Bush a estimat că 100 000 de albanezi sunt dați dispăruți și că “au putut fi omorâți” de sârbi. Însuși președintele Clinton a comparat situația albanezilor din Serbia cu cea a evreilor de pe timpul Holocaustului. Ulterior cifra a crescut de la 100 000 la 500 000, pentru ca în final să se estimeze la 10 000, în timp ce datele oficiale în urma investigațiilor au prezentat o cifră și mai mică, de numai 2 500 albanezi presupus a fi fost uciși de sârbi. Pe timpul bombardamentelor NATO au fost uciși între 1000 și 1500 de civili sârbi, NATO comițând crime de război, inclusiv bombardrea unui post TV sârb și a unui spital.

          

Ce se află în spatele dezmembrării Iugoslaviei? În anul 2000, Departamentul de Stat American, în colaborare cu American Enterprise Institute (AEI) a ținut o conferință în Slovacia pe tema integrării euro-atlantice. Printre participanți, lideri ai multor state și diverse oficialități de prim rang. O notă de corespondență dintre un politician german și cancelarul german a dezvăluit adevăratul motiv al campaniei NATO din Kosovo. N-a fost pentru împiedicarea niciunui genocid, nici pentru emanciparea vreunei minorități oprimate, ci pentru lărgirea NATO ca opoziție față de Rusia, precum și motivul incontestabil al prezenței trupelor NATO în regiune, prezență justificată de ei prin “instabilitatea” zonei.

Așadar motiv de natură imperialistă, concretizat prin activități criminale. Fiindcă adevăratul genocid a fost comis chiar de către forțele „eliberatoare”, în frunte cu Statele Unite. Poate că aceste imagini extrem de dure, pe care nici o televiziune nu ni le arată, ne demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că nici un suflet de om nu contează și nu poate sta în calea îmbogățirii celor deja mult prea bogați. Hienele bipede nu se dau în lături de la a ucide cu sânge rece oameni nevinovați dacă de asta este nevoie pentru a mai adăuga un dolar alături de miile de miliarde pe care le au deja.

          

          

          

          

Ar trebui ca locuitorii fostei Iugoslavii să fie recunoscători „trupelor eliberatoare”? Iată cum i-au „eliberat” forțele NATO, în frunte cu americanii:

          

Răspunde cineva pentru moartea atâtor oameni? Este cineva tras la răspundere pentru acest genocid?

Va urma – din culisele altor războaie actuale.

Log in