web analytics

Pagini

Toamna, stejarul

Când plânge stejarul cu lacrimi de ghindă
Sub nori cenușii de tristeți și nevoi,
La casa bătrânilor nu-i nimeni în tindă.
Noi astăzi îi vrem, dar ei nu-s printre noi.

Rămas-a stejarul bătrân în ogradă
Privind solitar înspre plus infinit
Căci nu mai aude-a copiilor sfadă
Iar lacătu-n poartă-i demult ruginit.

Adie un vânt răcoros de pe culme
Și frunza-i tresare-ntr-un tainic fior.
Poteca din deal a rămas fără urme,
Cenușa uscată-a zburat din cuptor.

Cu ramuri bătrâne înfipte în ceruri
Trosnind fantomatic prin vânturi și ploi,
A-nvins peste veacuri și asprele geruri
Dar falnic rămas-a de-atunci pân’ la noi.

Un martor tăcut din imperii apuse,
Din vremea pe când era doar vlăstar,
El știe povești și istorii nespuse
Cu prinți și-mpărați în calești de cleștar.

Ar vrea să ne spună atâtea povețe
Și-ar vrea să ne facă să fim tot mai buni,
Dar nimeni nu e lângă el să învețe
Când lumea-i atât de-nnecată-n minciuni.

Căsuța ce-odată dormea-n a sa umbră
Crăpată-i de vreme și vremuri pustii.
Ce grea este astăzi priveliștea sumbră
Când nu mai sunt mame și nu-s nici copii…

Plecat-au cu toții spre alte meleaguri
Vrăjiți de iluzii de trai cu mulți bani.
Uitat-au și casă, și limbă, și steaguri
Și-s sclavi la străini, iar de țară orfani.

Stejarul stă drept și-și aduce aminte
De mame, de tați, de bunici, de nepoți
Ce-au crescut pe-acest plai și-au ajuns oseminte
Și plânge cu ghinde. Îi e dor de toți.

Mai ține un leagăn pe-o ramură groasă
Visând și sperând la o ultimă zi
În care să fie cu toții acasă,
Și-n juru-i s-audă iar râs de copii.

Își simte tulpina golită de veacuri
Și știe că trupul îi e găunos.
Și ploi și ninsori parc-au fost niște fleacuri
Dar astăzi pământu-i mai alunecos

Iar frunzele parcă îi sunt tot mai grele
Și trunchiu-i se-apleacă încet înspre tindă.
Un ram mai trosnește trecând prin podele
Și-adio își ia cu o ultimă ghindă.

Comments are closed.