web analytics

Pagini

Doi ani fără Poet

Ne-nchinăm la sfinți și la Isus
Când cel ce-a fost cu noi s-a dus.
Și timpul trece-ncet încet:
S-au scurs doi ani fără Poet.

Doar simplul fapt de a scrie despre Adrian Păunescu este deja pentru mine o provocare. Dar a scrie despre el la timpul trecut ar fi o întinare. Fiindcă Adrian Păunescu este mai actual ca oricând.
Nu voi face aici biografia lui – au făcut-o mulți înaintea mea. Nu voi posta nici măcar vreo poezie de-a lui – sunt atâtea cărți tipărite sau pot fi citite pe atâtea site-uri.

Ce înseamnă Adrian Păunescu pentru mine? Greu de spus. Mi-a marcat copilăria, mi-a marcat viața. Eram la școala generală când am fost pentru prima oară la un spectacol al Cenaclului Flacăra. Apoi am devenit nelipsit de la acest eveniment. Fugeam de acasă dacă era nevoie, chiar cu riscul de a primi la întoarcere o chelfăneală zdravănă, dar întotdeauna eram acolo. M-a impresionat profund. Muzica, recitările, totul. Iar peste toate acestea, acea voce puternică, pătrunzătoare, uneori parcă poruncitoare a unui singur om ce ținea în frâu o masă de oameni. În săli mici de 20 – 30 de persoane sau stadioane pline ochi cu 20 – 30.000 de suflete, Adrian Păunescu era „conducătorul suprem”. În istoria modernă a României, de la al doilea război mondial până în ziua de azi nu s-a mai văzut să se adune atâția români la un loc. Nu aduși de UTC, nici de PCR, nici de vreun partid actual sau altul. Veneau singuri, de bunăvoie, la un act suprem de cultură. Veneau pentru a asculta și a cânta deopotrivă  despre iubire, despre viață, despre condiția umană în general. Chiar și despre Partid și „Conducătorul iubit”, în acele timpuri. Nu m-a deranjat și nu regret nici acum că am cântat și eu acele melodii patriotice. Fiindcă acestea, dar mai ales tunetul vocii lui Adrian Păunescu mi-au insuflat ceea ce acum, în vremea „democrației” originale românești, a devenit un termen desuet: iubirea de țară și de neam. Iubirea de OM, iubirea de iubire.

Câte voci minunate s-au făcut remarcate datorită lui Adrian Păunescu… Mădălina Amon, Magda Pușkaș, George Nicolescu, Mirela Atudorei, Ducu Bertzi, Maria Gheorghiu, Majai Gyozo, Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru, Octavian Bud, Valeriu Penișoară, Ion Hagiu, Vanghele Gogu, Ion Zubașcu, Cristian Buică, Doru Stănculescu, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Maria Amariei, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu, Emilian Onciu, Mircea Vintilă, Arpad Domokoș, Beatris Cristea, Mihaela Popescu, actorul Mihail Stan și lista ar putea continua mult, fără însă a omite pe cei care, din păcate, au plecat prea devreme dintre noi: Tatiana Stepa, Gil Ioniță, Valeriu Sterian, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Anda Călugăreanu…

Fără toate aceste valori întreaga cultură românească ar fi fost astăzi cu mult mai săracă.

Nu pot uita nicicând atmosfera incendiară când se produceau pe scenă membrii cenaclului. Când cântau Gil Ioniță „Jurământ la Putna”, Mădălina Amon „Colindul gutuii din geam”, Mirela Atudorei „Ana lui Manole”, grupul Ecoul „La o cană cu vin”, Ștefan Hrușcă „Rugă pentru părinți”, Octavian Bud „Niciodată”,  Vasile Șeicaru „La adio”… Cântam toți, plângeam toți, ne îmbrățișam unii pe alții fără să ne cunoaștem. Acea sală sau acel stadion devenea un tot unitar. Mii de oameni deveneam un singur suflet, un singur sentiment. Acela de iubire. De pace sufletească. De liniște. De OMENIE. Împăcați cu noi înșine, imuni la vremurile pe care le trăiam..

Despre Adrian Păunescu s-au spus multe. Sunt destui acei care încă mai încearcă să arunce cu noroi înspre el. Că a cântat Partidul și pe Ceaușescu… Și…? Câți dintre cei cu nume sonore de azi n-au făcut-o? Atât poeți și compozitori cât și politicieni. Că a fost de partea comuniștilor… Cei ce spun asta ar fi bine să-i citească mai întâi poeziile. Ar putea începe cu „Trădătorilor de țară”, scrisă în 1972, „România ultimul bal”, „Marș de adio”… Și s-ar mai putea întreba și care este adevăratul motiv pentru care a fost interzis atâția ani… Că el venea cu Mercedesul pe când ceilalți aveau Dacie… Și…? Privesc în jurul meu astăzi. Orice neica-nimeni care vrea să pară „cu o treaptă mai domn” își cumpără mai întâi mașină scumpă. Că avea amante în mai toate orașele… Și…? O facem pe lupii moraliști? Suntem noi presus?

Prea puțin mă interesează ce a făcut Adrian Păunescu în viața sa personală. Nu am nici un drept să-l judec în vreun fel și nici nu o voi face. Pentru mine el a fost, este și va rămâne OMUL care mi-a arătat valoarea umană, că în viață mai există iubire adevărată și nu doar vrajbă și infatuare, că în orice persoană poate exista umanitate și nu doar materialism, că nu copiii moștenitori de averi sunt adevărata realizare a unui om ci acei care știu să dea bună ziua oricui, să respecte pe oricine și să întindă oricând o mână de ajutor la nevoie. Datorită lui am ajuns ceea ce sunt astăzi. În viziunea unora un fraier, un prost sărac care trăiește doar întrebându-se ce le va da mâine de mâncare copiilor. Dar de care își amintesc și-l caută mulți doar atunci când au ei nevoie… Alții mă cred un boem care iubește tot și pe toți cei ce-l înconjoară. Eu unul nu pot spune decât că mă consider OM. Și sunt împăcat cu mine însumi. Iar faptul că sunt OM în această lume inumană îl datorez lui Adrian Păunescu.

Singurul meu regret privind spre ce las eu în urmă este că, din păcate, copiii mei știu despre el, îi citesc poeziile, ascultă melodiile din Cenaclu dar nu vor simți și nu vor putea înțelege vreodată ce a însemnat această manifestare pentru noi, cei de o oarecare vârstă. Dorința mea cea mai mare a fost ca într-o zi să-i duc acolo și să simtă Cenaclul Flacăra. Fiindcă așa ceva nu se poate uita.

Cum am mai spus, cuvintele sunt prea puține pentru a vorbi despre Adrian Păunescu și nici nu pot exprima adevăratele sensuri și sentimente. Deși scriu și eu versuri, fiind chiar premiat de către Poet în anul 2000, acum nu am reușit să scriu o poezie întreagă în memoria lui. Parcă nu pot realiza, nu pot concepe că el nu mai este aici, printre noi. Vocea sa tulburătoare îmi răsună încă în minte, imaginea sa îmi invadează zi de zi memoria și-l revăd în diferite ipostaze. Nu. Păunescu nu a murit. El este aici, este nemuritor. Îl port în suflet, în minte și în sentiment. Îl simt în tot ceea ce fac și în tot ceea ce sunt.

    

    

Condeiul nu mai așterne cerneala…

Cuvintele-s prea seci pentru-a-mi reda durerea,
Nimic nu-mi umple golul lăsat de-a sa plecare.
Popor de sclavi ce suntem, el ne era averea
Dar când trăia-l priveam cu-o cruntă nepăsare.

Destinul și l-a pus în slujba țării sale.
Luptând pentru popor, plângea din pana-i slova.
S-a implicat direct, nu doar cu vorbe goale,
Și s-a urcat pe tanc alături, în Moldova.

Cuvintele-s puține la câte se pot spune
În cinstea unui om cum țara nu mai are.
Dar să-l purtăm în suflet, s-avem doar gânduri bune,
Cu Păunescu-n inimi găsindu-ne-alinare.