web analytics

Pagini

Desculț prin satul fără câini

De mai bine de 23 de ani ne „bucurăm” de libertatea pe care ne-am câștigat-o cu sânge. Cu sângele celor nevinovați căzuți atunci, în perioada Crăciunului, pentru un ideal. Cu sângele cuplului prezidențial împușcat atunci, chiar într-o zi sfântă. O libertate la care noi, românii, am tânjit aproape jumătate de secol.

Și cu ce ne-am ales? Ce avem acum, în marea democrație pe care ne-am dorit-o?

Suntem liberi să spunem orice despre oricine, chiar dacă vorbele noastre nu au nici un efect. Nu ne mai este teamă nici măcar să-l înjurăm public pe președinte, fiindcă nu mai există Securitatea. Sau nu în acea formă de atunci… Nu mai este pentru nimeni un secret faptul că telefoanele noastre sunt în continuare supravegheate, ascultate, înregistrate. Altfel ar fi prea curios cum tot apar stenograme după convorbiri telefonice care, cel puțin teoretic, sunt private. Mass media abundă de astfel de „dezvăluiri”.

Suntem liberi să călătorim oricând și oriunde. Bani să avem. Dar asta nu poate fi valabil pentru tot românul. Fiindcă un muncitor dintr-o fabrică, oricât și-ar dori să vadă – să zicem – Turnul Eiffel, la salariul său minim pe economie, nu are nici o șansă. Înglodat în datorii, neavând nici măcar siguranța că va avea ce pune mâine pe masă copiilor, acesta nu-și permite să viziteze nici măcar România, darămite vreo altă țară. Poate că și el a visat până în ’89. Dar a rămas doar cu visul…

Suntem liberi să mergem să muncim oriunde în lume. Facem parte din Uniunea Europeană, suntem „cetățeni europeni”. Dar asta numai când vor ei, când au ei nevoie de noi. În rest nu suntem decât sclavi sau, în cel mai bun caz, mână de lucru extrem de ieftină. Nicăieri nu vom fi plătiți la adevărata valoare a muncii prestate. Nimănui nu-i pasă că muncim zi-lumină, că suntem și noi tot oameni.

Am învățat la istorie despre hoardele de tătari, turci sau huni care năvăleau în țărișoara noastră și ni se umplea inima de mândrie că le-am ținut piept, că i-am alungat. Ne umflăm pieptul și spunem că suntem urmașii lui Ștefan cel Mare, ai lui Mihai Viteazul, ai lui Vlad Țepeș… Oare…? Oare mai suntem? Acum, în secolul XXI, când ne-am scăpat la libertate, hoardele de români pun stăpânire pe Europa. Și nu ne convine când presa externă publică articole „defăimătoare” la adresa noastră. Dar chiar sunt ele defăimătoare? Iată doar un singur exemplu dintr-un orășel german. Cu astfel de porniri barbare ne așteptăm să fim primiți cu fanfară și covor roșu? Și aici nu vorbesc doar despre cei de etnie romă. Nici  românul neaoș nu-i mai prejos. Îmi spunea o cunoștință că nu știe cum să mai procedeze să-și găsească un loc de muncă în Italia. Este acolo de ceva timp, dar oriunde se duce nu este primită din cauza „celebrității” căpătate de naționalitatea română. Fiindcă ăia te întreabă doar de unde ești, ce cetățenie ai și nu din ce etnie provii. Că ești rom sau maghiar nu contează. Ești român. Acum culegi ce-ai semănat atâția ani.

Plecăm în țări străine să hămălim pentru alții, să aducem plus-valoare altora, dar țipăm de acolo că în România este sărăcie lucie. Păi aici cine mai muncește dacă plecăm atâția? Țipăm atât de acolo cât și de aici și-i înjurăm pe guvernanți că au vândut țara, că au distrus economia, că sistemul sanitar e la pământ, că învățământul e vai de capul lui, că întreaga țară e o ruină, că nu avem drumuri ca în Germania… Dar pe ei, pe politicienii noștri, cine i-a ales? Chinezii? Papuașii? Pigmeii? De mai bine de 23 de ani alegem și realegem aceiași oameni. Au nume diferite, sunt membri în partide diferite, înainte de alegeri ne promit marea cu sarea, dar odată ajunși în vârf constatăm că nu diferă cu nimic unii de alții. Toți, fără excepție, se supun intereselor altora. La nivel declarativ spun că vor binele poporului. Dar se „împiedică” de tot felul de tratate, convenții și reguli impuse de alții sau semnate chiar de ei cu bună știință. Dacă aruncăm o privire în istoria nu foarte îndepărtată a României constatăm cu ușurință că niciodată țara asta nu a avut nimic de câștigat de nicăieri. Doar a pierdut. Teritorii, oameni, industrie, agricultură. Totul. În ziua de azi România nu este decât un sat fără câini în care vin boierii și iau tot ce vor. Iar noi, cei desculți, îi privim și înjurăm la gard, dar nu pune nimeni mâna pe o jordie să-i altoiască. Mai spunem un Doamne-ajută printre două înjurături și așteptăm ca pronia cerească să ne scape de năpastă. Eventual ne luăm bocceluța și plecăm în pribegie, lăsându-ne bruma de agoniseală la mâna lor… Și ne plângem soarta acolo, pe alte meleaguri…

Aici, la noi acasă, așteptăm să vină cineva să facă ordine. Cine? Tot aruncăm mâța moartă de la unul la celălalt, întotdeauna găsim vinovați. Dar, bineînțeles, niciodată noi nu ne regăsim printre aceștia. Nu vrem să ne recunoaștem greșelile, nu vrem să le îndreptăm. Ne interesează mai mult să dezbatem ore întregi pe la Tv criticile care ni se aduc decât să acționăm cumva pentru a nu mai fi criticați.

În Spania, Portugalia, Anglia, Italia, Franța, oamenii ies cu sutele de mii în stradă să-și ceară drepturile. Noi…? În afară de concursul de pupat moaște unde ne mai adunăm?

              

Suntem desculți, dar nu vrem să punem noi mâna ne facem încălțări. Așteptăm să ni le facă alții. Prin ograda noastră se perindă toți străinii și iau tot ce vor, dar stăm doar și-i privim. Iar de toate astea se bucură cei care de un sfert de veac încoace nu fac decât să fure și să agonisească averi imense de pe spinarea omului de rând. Așa-zișii afaceriști de la noi sau de aiurea…

De ani de zile tot aud refrenul „Vrem o țară ca afară”. Și tot de ani de zile constat că, oricât ne-am fi perindat prin acele țări, rămânem la aceeași mentalitate mioritică și păguboasă. Cel puțin în august, când vin „stranierii” noștri în concediu, mă ia groaza. Au plecat într-o țară civilizată și când revin dau dovadă de o mârlănie și mai mare. Îi auzi, la o frază-două rostite cu chiu cu vai în românește că nu mai știu să vorbească! „Come se dice”… Hai dă-o dracu’, te-ai văzut boier mârlanule? Am o mătușă stabilită în 1974 în altă țară și vorbește românește! Cele două verișoare, crescute acolo, vorbesc românește! Iar tu, plecat de un an-doi ai și uitat? Te consideri superior? Să fim serioși…

Văd pe facebook comentarii ale unora cum că românii sunt un neam de proști, inculți, înapoiați, dobitoci, cretini și alte astfel de epitete „înălțătoare”. Dar respectivii „uită” un lucru simplu: indiferent în ce colț de lume s-ar afla acum, și ei au plecat tot din România, tot români sunt. Deci în aceeași arie a proștilor, inculților, cretinilor și toate celelalte se încadrează și ei.

Degeaba spui că ai plecat din țară ca să faci un ban, că muncești să-i asiguri copilului o viață mai bună… Baliverne! Lăsând deoparte câte familii s-au destrămat fiindcă unul dintre soți și-a găsit acolo pe altcineva, lăsând deoparte și faptul că fiul/fiica ta are nevoie de tine, ca părinte în primul rând, de prezența ta ca persoană, plecarea la muncă în afară nu este decât asigurarea unei bunăstări de moment. Apoi…? Tu ai muncit niște ani printre străini, ți-ai făcut aici o casă, ți-ai luat mașină, ți-ai asigurat confortul cu toate cele, dar… Timpul trece, tu îmbătrânești și nu mai poți munci. Copilul crește, vine rândul lui să muncească. Unde? Fiindcă tu, ca atâția alții, nu ai muncit în România. Iar cât ai fost tu plecat s-au dat jos fabrici și s-au construit mall-uri, pe câmp zburdă nestingheriți ciulinii, te duci la spital cu perfuzia de acasă. Unde va munci copilul tău? Va lua și el drumul pribegiei ca sclav la alții? Și atunci? Pentru ce te-ai chinuit, ce viață i-ai asigurat? Și mai ales, ce s-a ales de copilul tău? Ce știe el să facă? Ce a învățat la școală, dacă a frecventat-o cât ai fost tu plecat? Are acum iPhone ultimul răcnet, are Tv 3D, are tabletă, laptop, dar în cap ce are? Cum se descurcă el fără google? Cum a învățat el aici ce înseamnă munca cinstită, pentru a fi apreciat atât în țară cât și în afară?

Suntem la coada Europei. Oare pentru asta doar politicienii sunt vinovați? De ce atunci când am văzut că dau cu oiștea-n gard nu le-am sărit în gât și am preferat să fugim? De ce nu am ridicat cu toții vocea la Merkel și Barroso, să le spunem clar: ne doare-n c** de Shengenul vostru. Noi vrem să trăim omenește aici… Ne doare-n c** de țările voastre, noi vrem să muncim și să trăim aici… Ne doare-n c** de condițiile voastre europene, în țara noastră legea o facem noi…

L-am împușcat atunci pe Ceaușescu fiindcă vroiam libertate, fiindcă „tiranul” nu ne lăsa să facem nimic, eram prea săraci. Însă eu personal nu cred că el, Ceaușescu, era chiar capul tuturor răutăților, ci acționa mai mult la sfatul „binevoitorilor” din jurul său, căței care se gudurau să nu piardă osul. Mă întreb: dacă el știa într-adevăr în ce situație se află omul de rând, atunci de ce atunci când mergea în „vizită de lucru” se umpleau piețele și magazinele cu produse la care românul abia avea curaj să viseze iar după ce trecea, totul dispărea ca prin farmec? Ce rost aveau toate astea, dacă el, Ceaușescu, ar fi știut care este realitatea?

În 45 de ani de comunism s-au construit baraje și hidrocentrale, drumuri prin creierii munților, mii de fabrici, câmpurile erau irigate, s-au ridicat sute de mii de apartamente în care încă mai locuim marea majoritate dintre noi. Fabricam utilaje agricole, utilaj greu, platforme petroliere, aveam una din cele mai mari flote navale din lume, cu vapoare construite aici, de către noi. Ce s-a făcut în ultimii 23 de ani, în „democrație” pentru români și pentru România? Câte apartamente? Câte drumuri? Fabrici…? Irigații…? Câte nave mai avem…? Ce mai fabricăm noi, românii, fără să fie implicați și străini? Câți bani intră în țară prin producție proprie și câți ies din vânzările produselor importate?

Ceaușescu nu a fost dat jos de noi, poporul. Noi, atunci ca și acum, nu am avut curajul să ne impunem. În decembrie 1989 s-au ridicat într-adevăr timișorenii, dar la București nu a fost revoluție. A fost o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare declanșată și manipulată de cei cărora Ceaușescu „le strica ploile”. Fiindcă România devenise prea independentă și nu se mai supunea intereselor marilor puteri. Devenise incomodă. Celebrul proces al Ceaușeștilor nu a fost decât o simplă mascaradă. Soarta lor era deja hotărâtă cu mult timp înainte, dar s-a așteptat momentul oportun. Care a venit odată cu evenimentele de la Timișoara. Atunci s-a aprins fitilul și au intrat și ei în acțiune.

Acum ne plângem și ne dăm cu capul de pereți degeaba. Avem ce am căutat. Libertate. Cu mentalitate românească, pe care nu vrem nici în ruptul capului să ne-o schimbăm. Suntem liberi, avem drepturi. Suntem liberi să alegem sclavia, avem dreptul să fim călcați în picioare. Și din păcate nu se întrezărește nimic bun. Alunecăm încet-încet, dar sigur, spre desființarea noastră ca stat, ca națiune și ca popor. Nu ne convine, dar nu facem nimic. Rămânem la deviza „cum o vrea Dumnezeu”. Dar la momentul ăsta singurul Dumnezeu pentru români este „Sfânta UE”. Fiindcă la ea ne închinăm și primim tot ceva cu u și e… Iar povestea cu drobul de sare este mai actuală ca oricând.

Să-l ascultăm pe inegalabilul și inconfundabilul Tudor Gheorghe: