web analytics

Pagini

Religie și ambulanță

          Nu urăsc nici o tradiție, nici o religie. Dar îmi iubesc țara și neamul.
Nu urăsc pe nimeni, fie el ortodox, catolic, penticostal, protestant, evreu, musulman, buddhist sau ce-o mai fi. Sunt cca 4.200 de religii în lume. Fiecare are dreptul să creadă în ce vrea el. În Dumnezeu, în Iehova, în Allah, în Buddha, în Krishna sau care o mai fi. Le respect credința. Pentru mine e tot aia. „Acolo sus” e doar unul singur, indiferent cum îl numim.
Dacă unii vor să meargă să se roage sau să pupe moaște, e treaba lor. Nu asta mă deranjează, ci faptul că pe aceiași oameni aș vrea să-i văd și gândind ca un om, ca o „ființă rațională”, așa cum se consideră. Să discearnă.
Pot aștepta câte 10-15 ore la rând ca să pupe preț de câteva secunde niște moaște, așa că aș vrea să-i văd măcar tot atât de mulți și la mitingurile la care ne cerem dreptul de a trăi omenește. Însă atunci își aduc aminte „subit” că sunt bolnavi, că îi dor toate oasele și nu pot sta în picioare. Acolo nu pot. Poate – zic poate – că mulți dintre ei se gândesc că sunt bătrâni și nu mai apucă ziua aceea. Dar ar putea măcar să o facă pentru copii, nepoți și urmași.
          Bunicul meu a luptat cu arma în mână. A căzut prizonier la Cotul Donului. A fost 3 ani prizonier la ruși. Mi-a povestit cum bea apă din bălțile formate în urmele lăsate de copitele cailor, cum prindea vrăbii și șobolani ca să mănânce, cum era pus la muncă silnică, mi-a povestit multe din ce a suportat în lagărul rusesc. Și cu toate astea nu i-a urât pe ruși. Nu a urât poporul rus. Mi-a spus că a rezistat pentru noi. Pentru noi,urmașii lui, care la vremea respectivă nici nu eram „proiectați” încă, pentru ca noi să putem trăi omenește, în țara noastră, fără ororile războiului. Acum, când mă duc la cimitir, nu pot să mă uit la fotografia lui de pe cruce, din care privește direct spre mine. Fiindcă îmi vine un singur gând: „Pentru ce te-ai chinuit tu, Tata Emil? Pentru ce ai luptat? Pentru ce ai îndurat atâtea?” Și el era credincios, și el se ducea duminica la biserică, și el se ruga, dar nu a fost habotnic.
Or majoritatea celor care merg an de an să pupe moaștele, stând ore întregi la rând, în picioare, pe soare, ploaie sau vânt, cu ce s-au chinuit, comparativ cu bunicul meu? Ce greutăți au îndurat? Faptul că FMI-ul i-a înfometat ani de zile și dau vina pe Ceaușescu? Fiindcă nu Ceaușescu a înfometat poporul, ci „cățeii” din jurul lui. El habar nu avea care era situația reală din țară.
Iar în ultimii 28 de ani…? S-au ales cu ce-au ales. Dar tot nu le convine. Așa că ultima lor speranță rămâne ca Dumnezeu să facă o minune și să le facă viața mai bună. Însă „Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă”. Degeaba te rogi dacă stai cu mâinile în sân.
          Se spune că tot ceea ce se întâmplă atât în lume cât și pe plan personal face parte din „Planul lui Dumnezeu”. Deci Dumnezeu are un plan după care se desfășoară viața noastră. Iar noi trăim interconectați. Ne credem neînsemnați, au fost destui care au spus „poate era mai bine pentru cei din jur dacă nu mă nășteam”. Însă abia când moare o persoană din jurul lor, un om la care prea puțin se gândeau, realizează cât de importantă era acea persoană în viața lor. Și atunci nu pot să nu mă întreb: dacă Dumnezeu are un plan, o să și-l schimbe fiindcă îl rog eu? Fiindcă dacă el va schimba destinul meu, ceea ce îmi era hărăzit mie, va schimba implicit viețile a cine știe câte persoane cu care sunt interconectat chiar și fără să conștientizez acest lucru. De pildă colegi de serviciu, cunoștințe îndepărtate și chiar prietenii din lista mea de pe Facebook. O postare, un comentariu, o vorbă spusă sau scrisă, poate avea repercusiuni nebănuite. Și atunci s-ar duce de râpă tot Planul lui Dumnezeu.
          Mai mult decât atât, toți creștinii știu pe de rost și consideră „Tatăl nostru” ca fiind rugăciunea de căpătâi. Și totuși… „nu înțeleg” un lucru. Ne rugăm cu evlavie: „Vie-mpărăția ta, Facă-se voia ta…” Apoi fiecare cu ce-l doare: „dă-mi Doamne sănătate”, „ajută-mă Doamne să rezolv cutare problemă”, „fă, Doamne, să reușesc în cutare treabă”, „dă-mi Doamne aia sau ailaltă”, etc. Și atunci? Cum rămâne cu „Tatăl nostru”? Ceva de genul „Facă-se voia ta, dar așa cum vrem noi”…? Și ce se alege de „Planul lui Dumnezeu”? Rămâne valabil sau nu? Facem noi ce vrea Domnul sau face el ce vrem noi? Chestiunea asta am încercat s-o discut cu multe persoane. Dar nici una nu m-a lămurit, nu mi-a putut de un răspuns clar, concret. Toată polemica se sfârșea, invariabil cu „nu știu, fiindcă mare-i puterea Domnului și neștiute sunt căile lui”. Un fel de „du-te bă și te plimbă că deja m-ai băgat în ceață, altă treabă nu ai?”
          Țara asta are bogății imense și în subsol și deasupra. Românii ar putea trăi „ca în sânul lui Avraam” dacă ar mai avea măcar 1% din voința și vitejia înaintașilor. Dar din păcate au pus botul la promoțiile la tigăi și bormașini, la micul, berea și snacks-urile date „gratuit” de un partid sau altul (deși acestea sunt deja plătite tot din banii noștri),, votează pe cei cu „sacoșa electorală” mai consistentă, care fac promisiuni electorale spunându-le ce vor ei să audă și apoi, în loc să ia măsuri reale, ei merg și se roagă. Adică altcineva să le rezolve problemele. Iar altcineva… „îi rezolvă”. Fiindcă povestea cu drobul de sare e mai actuală și mai reală decât oricând.
          Ăștia care de mai bine de un sfert de veac au distrus și continuă să distrugă țara o fac ACȚIONÂND, și nu rugându-se. Mulți spun că o să-i judece Dumnezeu. Poate e adevărat, poate nu. Nu știm. Dar la ce ne mai folosește „Judecata de Apoi” când noi vom fi oale și ulcele după o viață chinuită iar ei vor fi (sau nu) pedepsiți după un trai în huzur pe spinarea noastră? Eu unul nu vreau bogății. Vreau doar să trăiesc omenește, fără să mă mai întreb de unde mai scot niște bani să-i dau copilului de mâncare.
Ăștia continuă să scumpească totul fără absolut nici o justificare logică, găsesc mereu noi taxe și impozite să ne împovăreze. Și nu o fac prin rugăciune sau pupat moaște, ci în mod real, concret.
          Ne plângem că salariile și pensiile sunt tot mai mici, că niciodată „nu sunt bani” pentru noi, oamenii de rând. Dar mereu se găsesc miliarde de dolari pentru arme. Pentru distrugere. Ne înarmăm orbește cu avioane, nave și altele. Dar mă întreb, văzând în ce stare a fost adusă Armata Română, cine va mânui tot acest arsenal și împotriva cui? A „pericolului rusesc”? Să fim serioși… Rușii, dacă vroiau să ocupe România, am fi vorbit de mult timp limba rusă.. Au avut „n” ocazii. Dar n-au făcut-o. Iar o vreme România a fost stat independent. Acum…? Și continuăm să nu acționăm, să stăm cu mâinile în sân, să ne lamentăm pe Facebook sau pe la colțuri, așteptând minuni dumnezeiești. Și suntem în secolul XXI…
          Pentru mine chiar este un non-sens să mă duc să mă rog pentru sănătate, să fiu sigur că un sfânt sau altul mă va tămădui, dar să fiu luat cu ambulanța de acolo. Atunci pentru ce m-am rugat? Care a fost rostul?

          La fel cum logic ar fi ca nici Jandarmeria să nu aibă ce căuta acolo. Fiindcă se presupune că la moaște vin oameni evlavioși, cu frică de Dumnezeu, cu un comportament creștinesc, care știu pe de rost toate cele zece porunci și le și respectă. Teoretic. Fiindcă practic, când ajung aproape de locul respectiv toate poruncile și învățăturile creștinești se pierd în neant și domnește legea junglei. „Iubirea pentru aproape” se înlocuiește cu picioare, coate și îmbrânceli, fiecare să ajungă mai repede să pupe moaștele pentru bunăstarea și sănătatea lui și a propriei familii. Oare în acele momente îi mai pasă de cei de alături? Ca să nu mai amintesc de țară… Se vede după cum se comportă.

          Nu mai vorbesc de banii încasați de BOR după un asemenea pelerinaj. Fiindcă „nu știu cum se face”, dar Dumnezeu cel Atotștiutor și atotputernic nu se descurcă cu banii! Și tot cere! De la cine cere? De la săraci! Cel puțin asta reiese din ce face BOR-ul. Este foarte adevărat că sunt și preoți care ajută concret oameni nevoiași, copii orfani, etc. Ba cu haine, ba cu mâncare, ba cu școlarizare. Am tot respectul față de aceștia. Ei sunt adevărați preoți cu credință în Dumnezeu și cu iubire de aproape, de om. Dar din păcate sunt prea puțini. Avem mai mulți popi decât preoți. Au fost și atâtea cazuri negative, când oameni sau copii au fost scoși din case sau din școli fiindcă terenul sau clădirea aparțineau Bisericii. Pe bune? Biserica, cea care teoretic ar avea rolul de a aduce omului alinare sufletească lasă în drum familii și copii fiindcă are o hârtie pe care scrie că terenul sau clădirea sunt în proprietatea ei? Unde mai e „iubirea de aproape”? Aș înțelege dacă această instituție, BISERICA, ar evacua persoanele dar le-ar oferi o alternativă, nu să-i lase în drum, la mâna sorții…
          Cum am spus, nu urăsc pe nimeni și respect credința fiecăruia. Întrebarea din fotografie se referă la acest paradox: mă rog pentru că sunt sigur că voi fi sănătos, dar sunt luat cu ambulanța. La fel cum m-aș duce la Ateneu unde sunt sigur că văd un concert simfonic dar acolo dau de clovni care mă stropesc cu apă.
Știu că mulți nu vor fi de acord, dar asta gândesc eu. Mi-am expus punctul personal de vedere, pe care nu-i neapărat să mi-l împărtășească toată lumea. Fiecare gândește în felul său, fiecare are propria opinie.
scris de Marian, 22 octombrie 2017
 

Log in