Sărmani copii, îmbătrâniți de soartă,
Cerșind la ușa marilor imperii,
Plângând în pumni, cu inocență-și poartă
Pustia viață-n chinuri și mizerii.
Ne amintim de ei în câte-o seară
Și le-aruncăm pe-ascuns priviri fugare
Când ei nu îndrăznesc nici să mai ceară
De la săraci un licăr de mâncare.
Ne amăgim cumplit că facem bine
Și-i căutăm prin hrube și canale
Să-i omenim la sărbători creștine
Și-apoi să-i încadrăm în legi penale.
Copii săraci, schelete ambulante,
Nu-i vina lor că i-au adus pe lume
Femei ce-au fost vremelnice amante
Unor bărbați ce n-au nici rost nici nume.
Nu-i vina lor că nu mai au familii
Și-s alungați din case precum câinii
De cei ce-o fac în lume pe umilii
Când bautură-și iau în locul pâinii.
Nu-i vina lor că-n datorii externe
Noi ne-afundăm trimestru de trimestru.
Și ne vor râde-n nas din subterane terne
Când ne vom pune țara sub sechestru.
Bieți urgisiți ai vremilor mizere,
Ei trec prin lume ca un nor prin ceață.
Nu-s însetați de bani sau de putere
Ci-și cer doar dreptul lor legal, la viață.
La spectacolul Cenaclului “Totuși iubirea” de pe 1 februarie 2000 poetul Adrian Păunescu a fost impresionat de această poezie înmânându-mi, drept premiu, volumul său de versuri “Cartea Cărților de Poezie”:
