De n-aş şti ce-nseamnă să fii singur,
Să cerşeşti un zâmbet când te-neci de plâns,
De n-aş şti cum doare amintirea
Omului ce-ai fost – epava ce-ai ajuns,
De n-aş şti cum inima-ţi tresaltă
Când auzi pe cineva râzând,
N-aş închide ochii şi-aş vedea doar lacrimi
Izvorând martiric de la fiecare gând.
De n-as şti ce-i traiul in minicună
Când ţi-e sufletul cascadă de iubiri,
De n-aş şti ce-i visul, cu eterna clipă,
Un tărâm mirific plin de amăgiri,
De n-aş şti ce-nseamnă zăvorul la cuvinte
Când gândeşti ceva şi n-ai voie s-o spui
Mi-aş aprinde chipul în nimb de fericire
Şi-aş zâmbi într-una: la toţi si nimănui.
De-mi voi lepăda vreodată sardonica mea mască
Ce mă-mpresoară-n lanţuri cu iadul său dantesc
Şi voi găsi puterea să răstignesc minciuna
Pe Golgota, în locul Fiului Ceresc,
Aş spulbera tristeţea şi-aş dezrobi cuvinte,
Iubirea aş repune-o în vechile-i canoane.
M-aş îmbraca-n lumină, să fiu cu toţi cei singuri,
Din ochi să-mi curgă lacrimi privind doar spre icoane.
De n-aş şti ce-nseamnă să fii singur…
De n-aş şti ce-nseamnă zăvorul la cuvinte…
De n-aş şti cum doare amintirea…
Nu te-aş opri. Aş merge înainte.
