Privește, iubito, cum îmbătrânesc castanii!
Mă obsedează un gând de nemărturisit:
Pe chipul tău se vor citi mai bine anii
Când voi fi mort deja fără-a fi murit.
Privesc prin cârciuma-nnegrită de fum
Și ochii-i închid, cu greu mai rezist
Când știu câte vise-au zburat ca un scrum
Suflat înspre zări de-un nebun anticrist.
Aș vrea doar să plec, dar atât e de bine
Și vântu-l aud mai smulgând un catarg.
Stau singur în colț și te simt doar pe tine
Plutind ca o frunză încet, înspre larg.
Privește iubito, îmbătrânesc castanii!
Un veac e o clipă. Dar clipele trec…
A jale îmi cântă în crâșmă țiganii
Iar gândul la tine mă face să plec.
Revăd acea bancă pustie-ntr-un loc,
Zăresc orologiul din alt secol, oprit.
A fost o-ntâmplare, a fost un noroc?
Chiar ne-am iubit sau doar… am iubit?
Degeaba încerc să-ți închin înc-un vers,
Căci tu n-ai să-l poti citi niciodată.
E versul în care trecutu-a fost șters
Și-a fost, demult, și ștergerea uitată.
