Ai plecat…
Nu mai știu când, nu mai știu nici de ce,
dar o parte din sufletul meu
s-a desprins de viață.
N-am plâs, n-am țipat,
nici nu te-am rugat să rămâi:
Te-am privit în ochii goliți de sentimente
și am tăcut.
Stăteam față în față
mimând absurda victorie a sufletelor noastre
ce nu se încovoiaseră
în ciocnirea de orgolii.
Nici eu nici tu
nu vroiam să recunoaștem
ceea ce înțelesesem amândoi:
că am pierdut.
Am pierdut până și dreptul la dragoste.
Privirile noastre de plumb
se voiau nepăsătoare,
urechile noastre se sileau să nu audă
pumnii disperați ai sufletului
bătând în inimi închise.
Era nevoie doar de un semn din vechea iubire.
Amândoi așteptam gestul mântuirii noastre,
clipa îmbrățișării supreme.
Amândoi așteptam topirea gheții
din mințile noastre
pentru a ne regăsi,
osteniți dar fericiți.
Însă am tăcut…
Doar marea vuia tristă în tăcerea de granit.
Doar mirifica îmbinare de stânci cu ape,
de solid cu neastâmpăr,
de etern cu tranzitoriu
privea
judecându-ne în tăcere.
Eram învingători
și totodată învinși
de neputința noastră.
Tu ai făcut primul pas…
Pasul ireversibil.
Te-ai îndepărtat încet,
cu privirea sfredelindu-mi ochii
Orgolioși și triști.
Nu mai știu când ai plecat,
nu mai știu de ce,
dar am simțit cum
o parte din sufletul meu
s-a desprins de viață.
