Aripa dimineţii îmi sărută umerii goi
şi candele-nmiresmate mă cuprind,
împreunându-se în sufletu-mi temător.
Văd demoni ce mă-mbie
să-ţi tulbur somnul de cristal,
dar ar fi o prea mare impietate.
Eşti nepătrunsul templu al lui Eros
ce-şi poartă indecenţa cu-o dulce inocenţă
pe trupul marmoral.
O Afrodită neatinsă de falsele pudori,
cu chipul luminat de ochii închişi a voluptate
şi de purpuria catifea
a buzelor neînfrânte.
E prea adâncă taina să-i caut dezlegare.
E prea adânc misterul. Şi totusi ce aproape!
Eşti înger sau eşti demon cu chip de zeitate?
Mi-e teamă de iubire? Mi-e teamă de adevăr?
Mi-e teamă de lumeasca-ngemănare a trupurilor
ce se+aşteaptă avide şi fierbinţi?
Dac-ai dormi un secol, milenii de-ai dormi
m-aş preschimba în inger cu aripi de lumină
şi somnul ţi-as veghea pentru eternitate.
Cu ochii îţi dezmierd goliciunea
nevinovat răsărita de sub macaturile
ce mai acoperă încă sânii fantomatici
ce-mpung a mângâiere.
Să te ating?
E prea erotic gestul, iar gândul – avalanşă.
Da, sunt bărbat, dar tu eşti prea frumoasă.
Şi te-as păstra, fecioară, în icoane ca pe o zeitate.
M-aş umili-nainte-ţi, ţi-as săruta piciorul,
păcatul l-aş întemniţa sub cheie.
Da, sunt bărbat
iar tu… păcat,
femeie…
