Când începi să urăști sărbătorile,
aceasta este doar umbra singurătății
pe care o simți
târându-și trupul hidos spre tine.
Sufletul dezvrăjit adulmecă
rutina zilelor în care se întâmplă, poate,
să se hlizească spre tine
fiorul unei amintiri.
Îndepărtate cuvinte de dragoste,
necunoscute abisuri din interiorul ființei
cerșind un sărut,
se revoltă înlăuntrul speranței de salvare.
Aurele desfrânate ale îmbrățișărilor
pe care le-ai adulmecat
ca un câine flămând
te îmbie să cauți, totuși, un semn de iubire.
Arzi în secret arhivele unei vieți în care
ai tânjit să-ți fie cineva alături.
Și arzi, și arzi, fiindcă mai speri
să apară o clipă decupată
din acel necunoscut pe care-l aștepți.
Dar vin numai valuri înalte,
vibrațiile dorințelor necuvântate vreodată.
Încerci să le refuzi, căci ele-ți scurmă în memorie
și scot de acolo șiragul de disperări
al sărbătorilor trecute.
Te afunzi în tăcerea care devine
focul ce luminează dureros o lume tăcută,
o cortină de răni prăvălită peste tine
de niciunde și de peste tot.
Abia acum înțelegi cât de profund
ești ascuns în sufletul tău,
când nu mai vrei nici o sărbătoare
petrecută uitat de toți.
Ura aceasta nu este decât
o sirenă țipând disperată
în încercarea de a alunga singurătatea.
Măcar de sărbători…
