Mă simt ca o barcă purtată de valuri,
O frunză plutind uscată în vânt,
O apă imensă, fără de maluri,
Și Lună mă simt, între cer și pamânt.
Sunt multe-ntrebări ce răzbat dinspre mine:
De ce mai trăiesc, de ce mai exist,
De ce de parcă-mi merge mereu tot mai bine,
De ce de o vreme nici nu mai sunt trist.
Ce gânduri mă bat, și aduceri aminte
Mă fac să mă bucur de tot ce a fost,
Că nu mai aud dădăceli de părinte
Și timpu-a trecut aparent fără rost.
Degeaba mă cheamă pământu-n adânc,
Eu încă sunt tare, și încă voi fi.
Încă mai beau, mai simt, mai manânc
Senin așteptându-mi și ultima zi.
Ce poate să-nsemne o viață de om?
O stea căzătoare, un mic meteor
Așa cum și florile sunt într-un pom
O dulce visare, vremelnic decor.
Brăzdând universul, omu-i miraj,
Se naște, trăiește și moare subit.
O pasăre rară căzută-n picaj,
Găsită pe-o piatră, cu corpul strivit.
